Ii vedeti in fiecare zi. Poate nu observati, dar chiar ii vedeti in fiecare zi. In momentul in care te obisnuiesti cu ei si felul lor de a fi, nici macar nu ti se mai pare anormal. EU ii vad in fiecare zi. Inca nu m-am obisnuit cu ei si nu stiu daca o sa reusesc vreodata. Sunt peste tot…la munca, la cumparaturi, poate si acasa.

Genul acela de oameni…care , atunci cand sunt intrebati ce mai fac, raspund automat “bine”, fara sa aiba nevoie de-o secunda de gandire macar. Poate au o durere de cap. Sau, poate ii doare burta, piciorul, poate cainele le e bolnav…sunt mii de exemple pentru care ei nu fac deloc bine, dar totusi raspunsul e acelasi, mereu acelasi, automat deja. Intra in bloc , se intalnesc cu un vecin, discuta 2 minute spre si in lift despre suma imensa de la intretinere si despre magariile facute de guvernanti, dupa care intra in casa, poate isi fac o cafea si se trantesc extenuati la televizor. Acestia sunt mortii vii…Ei nu mai folosesc nimanui, sunt total inutili pe aceasta planeta…ei nu urasc, ei nu iubesc, nu se bucura, nu sufera…sunt ca si morti, doar ca nimeni nu observa si tocmai de asta, nimeni nu ii plange.

Se intampla din cand in cand sa se strice ceva la mult iubita mea masina … e Dacie, nu am pretentii, ma resemnez si iau taxiul sau autobuzul…Daca iau taxiul, taximetristul imi spune aceeasi poveste pe care le-o spune tuturor de 30 de ani si pe care o va mai spune 30 de ani de-acum incolo, daca va mai trai atat. In fiecare zi, fiecarui client dispus sa-l asculte. Eu nu sunt unul din ei…pur si simplu imi sunt indiferenti, dar daca totusi devine prea agasant, in general, e de ajuns o privire pentru a pricepe ca nu ma intereseaza ce are de spus. E normal, dupa atata timp, a invatat sa cunoasca si el cat de cat omul. Fiecare client pe care l-a servit, a ascultat partial sau total povestea vietii lui si plangerile lui interminabile. Cum “pe vremuri” era CINEVA (ah, cate as avea de spus pe aceasta tema…CINEVA…poate altadata) si cum , ca intotdeauna, printr-o lovitura sub centura a sortii a ajuns taximetrist. Adauga imediat ca nu ii pare rau, ca acum ii e mult mai bine, pentru a nu fi compatimit. Exista si dobitoci care il compatimesc…altii care il invidiaza. In general, totusi, lumea nu-l mai asculta. Pentru ca , ori uraste societatea, ca mine, ori uraste taximetristii…ori are alte probleme mai grave.

Daca totusi nu gasesc un taxi, sau nu am bani, sau dracu’ mai stie ce motive, iau autobuzul. In autobuz, ma lovesc din nou de mortii vii. Invariabil, nu ma mai mira nici asta, ei sunt peste tot. Babuta din colt, care tace si priveste trista, dracu’ stie unde, probabil prin noi, vazand in trecut, cand poate era mai fericita ca acum. Alaturi de ea, vecinul ei discuta cu bunicul altuia despre anii 40. Despre ce a facut EL PERSONAL pentru cineva foarte important si cum “ehei, pe vremuri, beam cu seful statului”, uitand ca atunci totusi “sefi” erau numai Regele si/sau Antonescu, in functie de perioada. Dupa o vreme, mosul care asculta ii atrage atentia ca incurca si atunci cand Antonescu a imbracat camasa verde , totul s-a schimbat. In final, totul este legat de rusi, de nemti, de Antonescu, de “soldati, va ordon, treceti Prutul..zdrobiti inamicul de la rasarit” (ah, bine ca m-am oprit, putea sa degenereze) si de pretul laptelui. Invariabil, este vina lui Antonescu. Pretul laptelui este cel curent numai din vina Maresalului. DACA ATUNCI EL NU AR FI FACUT SI NU AR FI DRES…printr-o suita de evenimente imaginare, laptele nu ar fi fost la pretul la care e acum. In final, autobuzul opreste si ori cobor eu, ori coboara ei…important e ca , undeva, acolo sus, cuiva i se face mila de mine si inceteaza tortura. Nu inainte de a auzi totusi un “domnisoara, ridica-te de pe scaun, nu vezi ce varsta are doamna?” , la fel de patetic ca si domnisoara in cauza, sau avocatul de ocazie.

Ajung la lucru…Aici , vad aceeasi oameni, care toata viata au visat doar sa castige la loterie, nu sa FACA CEVA…pentru ei, e simplu…toate problemele pe care le-au avut si le au sunt doar din cauza ca nu au castigat la loterie. Cumva, ei sunt nascuti cu DREPTUL de a castiga la loterie, nici nu se pune problema altfel. Desigur, cand am incercat totusi sa le explic ca-s niste idioti, iar loteria, sub orice nume s-ar ascunde, e tot o prostie, sau o hotie, sau ambele, s-au uitat cu atata mila la mine, incat am inceput sa ma indoiesc de spusele mele…Ziua se poate termina, dupa 10-15 “pauze de tigara”, caci muncim ca in Romania…fara chef, fara placere, fara satisfactii, fara bani sau cu bani putini. Singurul lucru care variaza in aceste pauze e subiectul discutiei. Si de fapt, nici acela. Pentru ca, invariabil, se porneste de la loterie, se ajunge la bani, iar cand se ajunge la bani, fiecare incepe sa blesteme directorii unui departament oarecare…Pentru ca nu-i normal ca ei sa nu-si permita nici tigarile, intretinerea, chiria si ce se mai nimereste in discutie, iar directorii sa se “lafaie” in masini date de firma, cu benzina gata platita, telefonul platit de firma cu convorbirile cu amanta platite de firma…Eh…daca ar sta cineva sa-i asculte, ar intelege perfect ca EI, barfitorii, sunt absolut indispensabili, spre deosebire de directori, care pot fi inlocuiti oricand…

In final, lucrul se termina si nu-mi pare rau ca inceteaza discutiile, intrucat maine vor reincepe…cu acelasi subiect patetic, cu aceeasi lipsa de convingere sau de speranta…cu aceleasi schimburi de retete ingrozitoare, schimbate intre gospodine abandonate, tocmai pentru ca au fost prea gospodine si au uitat sa fie femei…din nou, pierd firul si chiar mi-am promis sa scriu asta. Pe drum spre casa, intru in cate un magazin, uneori pentru a cumpara un banal pachet de tigari, alteori pentru a privi forfoteala tampita printre rafturi, de parca toti cumparatorii s-ar fi strans , de frica, sa cumpere azi, pentru ca maine “nu mai e marfa”, marfa care oricum e mult prea scumpa pentru buzunarele lor. Ma uit si rad…pentru ca vad oameni care se invart jumatate de ora, o ora, cumparand un cadou cu inima stransa, fara urma de bucurie…un cadou pe care-l vor da cuiva care-l va primi cu acelasi sictir vesnic si privire absenta…Ei si-au facut datoria, au facut cadou cuiva, cu vreo ocazie tampita, acel cineva l-a primit cu un zambet formal si fiecare considera ca si-a facut datoria.

Dupa cateva zile, inainte sa se intample ceva interesant, vine “uichendul”…Sfarsitul saptamanii, asteptat cu atata nerabdare de catre toti, pentru a-l pierde inutil , cu satisfactia idioata ca “azi nu ma duc la lucru”. E plictisitor, pentru mine cel putin…Uneori, cand sar peste lene, ma duc intr-un parc si stau pe o banca. Singur, fara un caine, fara o carte, fara o fata…Nu ies la agatat, nu incerc sa epatez citand vreun autor al carui nume l-as pronunta gresit, nu ies din datorie fata de caine, care s-a plictisit sa ude cauciucurile vecinilor…desigur, nu mai am caine, asa ca nu trebuie sa-mi fac griji. Stau pe prima banca libera pe care o gasesc si privesc din nou multimea de cadavre vii…Isi tarasc pasii greoi, nu mai observa de zeci de ani ca o pasare canta, ca un caine s-a impiedicat si s-a dus cu capul in vreun gard…nu observa rasetele si plansetele copiilor adusi de parinti in parc, din nou, pentru ca sunt datori sa-i aduca…Cand simt ca nu mai rezist, ma duc acasa si ma culc…in felul asta, luni, sunt din nou nerabdator sa ajung la lucru, pentru a-i vedea pe vesnicii jucatori la loterie, indispensabili pentru toate departamentele…e un ciclu nesfarsit, jucatorii la loterie sunt pur si simplu omologii celor din parc…

Cred ca ai vazut si tu oamenii acestia…mortii vii. Poate nu te-ai gandit asa cum ma gandesc eu la ei, dar de vazut, trebuie sa-i fi vazut. Pentru tine, poate ei sunt normali…pentru mine, sunt deja morti, le lipseste doar o cruce la cap si o femeie indoliata care sa-i planga…barbatii n-au plans cu adevarat la nici o inmormantare, pe vremuri, din mandrie, iar azi, pentru ca sunt prea meschini…ce sens are sa versi o lacrima, daca prin asta pierzi apa din trup, apa care trebuie inlocuita si te costa…berea, cola, apa, ginul, whiskey, neimportant…

De ce te-am plictisit pana acum cu gandurile mele? Pentru ca sper sa te trezesc si poate si tu ii vei trezi pe altii…Cand te va durea capul si vei fi intrebat ce faci, sa poti raspunde mandru “MA DOARE-N PULA MEA CAPUL DE NU-I ADEVARAT”, cand primesti un cadou, sa nu zambesti automat, ci sa te bucuri, pentru ca cineva si-a adus aminte de tine, indiferent de ocazie si de cadou…Pe scurt, sper sa te trezesc din letargie si sa simti ca traiesti. Da-i astazi o palma peste ochi vecinului care te calca pe nervi de 20 de ani. De ce? Ca sa simti ca traiesti. Cand o fata iti zambeste pe strada, zambeste-i si tu, nu mai trece indiferent, stiind ca nu-ti permiti zambetul ei. Cand o baba iti cere locul din autobuz, intoarce-te la ea si injur-o. Poate asta nu e solutia pentru tine. Nu conteaza ce faci, fa ceva diferit, sa simti ca traiesti.