Sambata, m-am dus in parc. Unul din weekendurile pierdute, in care nimeni n-are chef de mers nicaieri sau de facut ceva, toata lumea sta si cloceste in casa. O tipa cu care am iesit de cateva ori m-a cam obisnuit cu plimbarile prin parcuri…

M-am trantit pe iarba, sa ma uit la nuferi si lac, la kinderii care-si alearga cainii prin apa si urla dupa parinti, la cuplurile care-si fac poze la buturuga din apa, la…normalitate, cred.

La vreo 10 metri de mine, era o femeie, singura. Frumusica, nu mi-as fi refuzat o tura, daca e sa fiu cinstit. Stateam si ma uitam gandindu-ma la chestia asta, cand am vazut-o aruncand un chistoc in lac. Ma cam enerveaza glumele de genul asta, parcul tau, ghena ta. Mi-a pierit urgent cheful de agatat, dar m-am dus oricum pana la ea, sa-i pun una din intrebarile mele favorite (cea cu “la tine in Bacau, asta-i ceva normal, nu?”). Cand m-am apropiat mai mult de ea, mi-a cam pierit glasul. De aproape, femeia era frumoasa foc. Bruneta, pe la 1.70, ochi albastri, bine proportionata, avea de toate. Nu, nu frumusetea ei m-a lasat mut, dar cand m-am asezat langa ea, i-am vazut mainile. Isi frangea degetele in continuu si ii curgea sange pe antebrat, se zgariase si continua s-o faca, la intervale fixe. Nu cred ca m-a auzit cand i-am vorbit, a observat ca sunt acolo doar cand am prins-o de mana sa nu se mai zgarie…

Am avut o cunostinta cu aceleasi ticuri si a sfarsit plonjand de pe bloc. Am intrebat-o cum o cheama si ce face acolo. Am vorbit cam 30 de minute. In tot timpul asta, a soptit, privind in gol. Se uita spre mine, dar … prin mine.

Se numeste C.., are 26 de ani si e gravida – doua luni. Pana luna trecuta, a avut o viata “normala”. Avea un iubit, un job, toate astea. Apoi a inteles ca urmeaza sa devina mama. Dupa topaiturile de rigoare si exercitiile de imaginatie (“ce culoare va avea camera copilului, ce carucior ii voi lua, ce nume ii voi da”), a venit si realitatea.

Iubitul a plecat. Din senin, fara un cuvant, fara o scrisoare, fara nimic. Nu stie unde si de ce (cam banuiesc eu de ce…), dar de o luna de zile, nu mai stie nimic de el, dupa 3 ani impreuna. Apoi la lucru au inceput “restructurarile”. Primii “restructurati”, cei aproape de pensionare, cei fara experienta si…ea. Pentru ca-i gravida. Pentru c-ar lipsi cateva luni, pentru ca ar cere concediu de maternitate, pentru ca…

Nu stiu sa povestesc asta si nu cred ca pot sa exprim prea bine ce gandesc pe tema asta momentan, o sa incerc sa reproduc o parte din conversatie.

“Si ce-o sa faci?”
“De-asta sunt aici…”
“…aici pentru ca…?”
“Cu ce-o sa platesc chiria? Unde o sa-mi cresc copilul? Cu ce?”
“Rude ai, prieteni?”
“Nu…aveam prieteni, dar erau prietenii lui…”

(aici a inceput sa planga)

“Ce sa fac? Sa-l pastrez? Cum o sa-l cresc? Sa fac avort? Cum sa mai traiesc? Sa-mi omor copilul…unde o sa stau, cu ce-o sa-i cumpar macar biberon? Aveam 500 de euro, acum nici pe-aia nu-i mai am, numai chiria e 250, abia daca o mai pot plati 3 luni..si pe urma? Sa-i pun cruce? Sa-mi pun mie cruce?”

Ce sfat sa-i dau? Toate problemele mele de roman “normal” palesc prin comparatie. Sa-i spun sa faca avort, sa-si omoare copilul ala care-a facut-o sa topaie? Sa-i spun sa-l pastreze si sa rabde amandoi de foame, eventual dormind pe strada? Sa-i spun sa-si ia gatul, ca-n definitiv, la asta se gandea?

Cam la asta ma gandeam eu, cand s-a ridicat si-a zis “Vine iarna. Crezi ca la iarna vor fi nuferi?”

Nu stiu. N-am stiut ce sa-i spun. La mine e inca august…Nici n-am observat cand a plecat. Nu stiu. Aici, iarna infloresc crucile, nu nuferii…

Poate c-ar trebui sa-mi cumpar alt televizor si sa clocesc si eu. Mersul pe-afara imi face rau. Nu stiu. Nu mai stiu. Nimic. Nu mai am chef de agatat. Sunt prea batran pentru tara asta.

Bucuresti, Romania, 2009, an electoral.


Biserica cu 89,6 la suta , armata cu 78,2 la suta si presa cu 67,7 la suta sunt institutiile care se bucura de cea mai mare incredere din partea alegatorilor romani - dupa cum releva rezultatele unui sondaj IMAS date publicitatii luni.